SOCIOTERAPIA SI DEVIANTA SCOLARA

Acest studiu documentar nu a urmărit o dezbatere teoretică asupra devianţei şcolare şi de aceea considerăm că primele două capitole nu au fost decât un preambul la partea fundamentală a acestuia destinată analizei principalelor strategii utilizate în mediul şcolar în vederea prevenirii şi diminuării manifestărilor deviante ale elevilor. Desigur, problema nu este, în nici un caz, facilă, chiar dacă, despre o asemenea problematică s-a scris mult în literatura de specialitate. Cauza acestei situaţii trebuie căutată, aşa cum subliniam şi în capitolele anterioare, în complexitatea fenomenului analizat, dar mai ales în dificultatea separării acestuia de alte fenomene sociale cu care se află în interrelaţii la fel de complexe. Vom încerca să surprindem aşadar câteva dintre aceste dificultăţi, după care ne vom opri asupra principalelor modalităţi de prevenţie şi diminuare a devianţei şcolare. 11. Dificultăţi în diminuarea devianţei şcolare Prima şi cea mai importantă dintre acestea decurge, desigur, din legătura indisolubilă dintre şcoală (ca subsistem social) şi societate (ca sistem social global). Sistemul este, aşa după cum se ştie, un ansamblu de elemente care interacţionează atât de intens încât stările lor sunt interdependente, modificarea unuia ducând la modificări determinate în toate celelalte. În cazul nostru, aceasta înseamnă că manifestările de conduită care se abat de la exigenţele şcolare sunt, într-o bună măsură, o prelungire a manifestărilor deviante ce au loc în societate. În acest sens, o serie de investigaţii au pus în evidenţă corelaţii semnificative între anumite forme de devianţă şcolară cum ar fi absenteismul, vandalismul, violenţa şcolară etc. şi plasarea instituţiei şcolare în cartiere cu un grad de delicvenţă juvenilă ridicată. Aşa cum subliniază Cristina Neamţu (2003, p. 260), între delicvenţa / devianţa din societate şi devianţa şcolară se realizează o relaţie de cauzalitate circulară, ce poate fi exprimată la modul general astfel: modelele de conduită deviantă din afara şcolii sunt reproduse în şcoală, generează pedeapsa, etichetarea, marginalizarea, frustrările trăite de elevi în şcoală alimentează motivaţia nonconformităţii şi se manifestă în spaţiul şcolar şi extraşcolar. În consecinţă, multe dintre manifestările de devianţă şcolară nu vor putea fi diminuate dacă nu se vor lua măsuri incipiente încă din mediul familial, la nivelul comunităţii şi chiar la nivelul întregii societăţi. În plus, colaborarea mai intensă dintre şcoală, familie şi comunitate vor spori eficienţa măsurilor de diminuare adoptate atât în şcoală, cât şi în afara acesteia. Măsurile luate în şcoală (supraveghere mai strictă a elevilor cu comportament deviant, angajarea unui personal auxiliar pentru supravegherea conduitei elevilor, aplicarea unor sancţiuni mai severe celor care încalcă în mod regulat exigenţele regulamentului şcolar etc.) nu vor avea eficienţă maximă dacă nu vor fi coroborate cu alte măsuri de diminuare a devianţei luate la nivelul comunităţii. Altfel spus, pentru a obţine un efect semnificativ şi de durată ar trebui inversată perspectiva de abordare a devianţei şcolare, şi anume: dinspre societate spre şcoală, ceea ce ar produce o strategie globală, societală, de prevenire a devianţei, pe care să se articuleze demersul specific al reducerii devianţei în şcoală (idem, p. 260). Baza acestei strategii globale de prevenire o reprezintă creşterea nivelului material de trai pentru toti membrii comunităţii, ceea ce ar putea asigura atât profilaxia delicvenţei, cât şi cea a psihopatologiei indivizilor. Deosebit de sugestiv pentru această situaţie este şi cazul următor, preluat din Jurnalul Naţional din 04.04.2006. Abandon şcolar în favoarea muncii Daniel Rusu este un copil care nu zâmbeşte niciodată. Lucrează de la 12 ani pe şantierele din Iaşi ca ajutor al muncitorilor profesionişti. Sfarmă piatră cu un ciocan de 10 kg, cât jumătate din trupul său firav. „Din cauza muncii a trebuit să abandonez şcoala dintr-a V-a”, spune el. Dacă familia sa ar avea posibilităţi, băiatul ar dori să se întoarcă la şcoală. Din aceeşi perspectivă, se impune o mai atentă coordonare dintre şcoală şi sistemul judiciar cel puţin din două motive: şcoala preia şi valorizează, prin normele şcolare, prescripţiile juridice de comportament; etichetarea ca „delicvent” a unui anumit elev, afectează adaptarea şcolară a acestuia. S-a observat că etichetarea şi tratamentul judiciar preconizat devin cauze ale conduitei deviante, proces denumit „devianţă secundară”. Ritualul etichetării şi pedeapsa reprezintă o ceremonie de degradare a individului. Stigmatizarea îl determină pe acesta să caute compania celor cu o poziţie asemănătoare, grăbind asocierea sa la subculturile delicvente şi declanşând mecanismele „profeţiei care se autoîmplineşte”. Confruntându-se cu elevi etichetaţi de sistemul juridic ca „devianţi”, profesorii dezvoltă – conform afirmaţiei Cristinei Neamţu – reacţii de teamă, care compromit tratamentul educativ adecvat. O coordonare la fel de atentă şi de eficientă trebuie să realizeze şcoala şi cu familia întrucât, aşa cum s-a demonstrat anterior, mediul familial cu caracteristicile sale, poate sta la originea multora dintre comportamentele de devianţă şcolară ale elevilor. În consecinţă, orice strategie de prevenţie trebuie să pornească de la o acţiune convergentă a şcolii şi a familiei, ambele interesate în egală măsură în diminuarea fenomenelor de devianţă şcolară ale copiilor. Una dintre dificultăţile diminuării comportamentelor deviante la nivelul şcolii o constituie şi specificul aparte pe care îl prezintă relaţia cauzală în domeniul devianţei. Din acest punct de vedere se consideră că în domeniul devianţei ca şi al infracţionalităţii în general, nu se poate separa net efectul de cauză. În acest sens, s-a demonstrat că autorii şi victimele violenţei şcolare nu pot fi deosebiţi, mulţi agresori fiind, la rândul lor, foste victime care acţionează astfel încât să evite o nouă victimizare. În acest mod, actele de devianţă şcolară dobândesc o „valoare de supravieţuire” şi pot fi interpretate ca răspunsuri raţionale, adaptate la anumite situaţii. Astfel, victima unei etichetări poate descoperi că atacând, de regulă, un copil mai slab, este emoţional satisfăcută şi va vedea în această conduită o cale de a-şi redobândi stima de sine. Rezultă astfel o amplificare în spirală a devianţei şcolare, ceea ce face foarte greu de aflat momentul optim al intervenţiei, având în vedere şi faptul că uneori pot să apară efecte secundare, care, prin gravitatea lor, pot compromite întreaga strategie. O altă dificultate este generată de complexitatea fenomenelor deviante care, la rândul ei, determină o mare varietate de variabile cauzale ale acestora. Acest fapt îngreunează descoperirea la timp a adevăratelor cauze cu rol determinant în apariţia fenomenelor de devianţă şcolară şi, ca atare, luarea celor mai adecvate măsuri pentru diminuarea lor. În plus, fiecare caz în parte are aspectele sale specifice care îl definesc, etiologia sa proprie, situaţie care impune modalităţi aparte de intervenţie. Studiul de caz va constitui aşadar metoda specifică de analiză şi de înţelegere a dinamicii fenomenului deviant respectiv şi, de aceea, o asemenea strategie de acţiune va ocupa un loc însemnat în demersul nostru. Majoritatea studiilor care supun analizei o asemenea problematică se feresc să utilizeze noţiunile de eliminare sau stopare a devianţei şcolare (cunoscându-se complexitatea acesteia şi imposibilitatea de a înlătura complet din viaţa societăţii orice abatere de la norma socială) mulţumindu-se să apeleze la un termen mult mai realist – cel de diminuare. În diferitele lucrări de specialitate s-a încercat totodată şi o clasificare a acestor măsuri de diminuare a delicvenţei în raport cu anumite criterii (vezi „Psihosociologia comportamentului deviant”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976, autor: V. Dragomirescu; „Control social şi sancţiune socială”, Editura Victor, Bucureşti, 1999, autor: D. Banciu). Dintre acestea, cel mai important din punctul nostru de vedere vizează momentul desfăşurării acţiunilor de prevenţie/intervenţie, cât şi instituţiile implicate. Astfel, punem în evidenţă: a) prevenţia primară (generală) care surprinde cauzele generatoare ale fenomenelor deviante şi include toate măsurile adoptate înainte de producerea acestora în cadrul social (comunitar) dar şi în cadrul şcolii; b) prevenţia secundară include toate strategiile iniţiate în mediul şcolar privind sporirea calităţii educaţiei şcolare ca punct de pornire în vederea diminuării manifestărilor deviante; c) prevenţia terţiară (intervenţia) urmăreşte prevenirea transformării conduitelor deviante în forme grave, cu conţinut antisocial, infracţional, cât şi prevenirea recidivei conduitelor deviante. Aceasta se realizează prin aplicarea sancţiunilor prevăzute în Regulamentul elevilor, dar şi amplificarea relaţiilor cu familia şi alte instituţii sociale cu rol însemnat în prevenirea conduitelor deviante. Concepte cheie Diminuarea devianţei şcolare Devianţa secundară Victimizare Efecte secundare Valoare de supravieţuire Ameliorarea normativă Aplicaţii şi teme de reflecţie Comentaţi şi apreciaţi valoarea de adevăr a următoarei afirmaţii: „Contextul anomic specific sistemului educativ este o consecinţă particulară a relaţiei şcoală-comunitate” (C. Neamţu, 2003, p. 262). Elaboraţi un eseu de minim 40 de rânduri cu tema: „Particularităţile relaţiei cauzale în domeniul devianţei şcolare”. Realizaţi un comentariu cu privire la rolul programelor sociale, economice şi culturale elaborate la nivelul societăţii în diminuarea factorilor delictogeni. Imaginaţi un caz de devianţă şcolară în soluţionarea căruia se verifică valoarea de adevăr a aserţiunii: „Intervenţiile corective trebuie să fie individuale”. 12. Prevenţia primară în cazul devianţei şcolare Prevenţia primară în cazul oricărui tip de devianţă urmăreşte să dezvolte la fiecare individ abilităţile necesare pentru depăşirea situaţiilor stresante fără a apela la comportamente deviante. Totodată, ea are în vedere şi măsurile menite să transforme mediul social în aşa fel încât acesta să devină mai securizant şi mai stimulativ pentru membrii săi. Astfel, prevenţia primară presupune: măsuri de politică socială şi economică în vederea combaterii sărăciei, a diminuării şomajului şi a inflaţiei; măsuri de protecţie a familiei şi copilului; măsuri de prevenire a maltratării copilului. Toate aceste măsuri, prin acţiunea lor conjugată, contribuie la reducerea surselor stresului exercitat asupra individului şi la dezvoltarea capacităţii sale de a depăşi obstacolele cu care se confruntă în viaţa cotidiană. De aceea se poate spune că prevenţia primară este mai mult proactivă decât reactivă, în sensul că urmăreşte dezvoltarea abilităţilor individului înainte de producerea crizelor existenţiale, astfel încât situaţiile stresante de viaţă să fie depăşite fără reacţii indezirabile social. Un prim aspect supus analizei îl constituie măsurile de politică socială şi economică menite să conducă la diminuarea fenomenelor cauzatoare de stres (sărăcie, şomaj, inflaţie). S-a demonstrat că variabila economică a vieţii sociale poate acţiona asupra dinamicii devianţei în mod direct, atunci când reprezintă cauza delictului, dar şi indirect, când se referă la condiţia sau circumstanţa delictului. Sărăcia, de pildă, poate determina creşterea fenomenului infracţional în mod direct, atunci când constituie motivaţia delictului înfăptuit, sau indirect când, prin intermediul unor variabile de ordin psihologic sau social, conduce la creşterea probabilităţii participării individului la infracţiunea în cauză. Sărăcia, ca fenomen social, stă şi la baza conflictelor conjugale, a diferitelor tipuri de violenţă şi abuz asupra copilului, a lipsei de îngrijire legate de menţinerea stării de sănătate a acestuia, a preocupărilor părinţilor pentru şcolarizarea şi educarea copiilor. În aceste condiţii, probabilitatea abandonului şcolar al copiilor este tot mai mare, ca şi implicarea acestora în fapte antisociale (furt, cerşit, trafic de droguri, prostituţie ş.a.). În ceea ce priveşte măsurile de protecţie a familiei şi copilului şi rolul lor în prevenirea (diminuarea) manifestărilor de devianţă şcolară, studiul realizat de I. Mihăilescu intitulat „Politici sociale în domeniul populaţiei şi familiei” (1995, p. 172) ne orientează către trei categorii de asemenea politici sociale: a) politici ameliorative care urmăresc îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale familiilor prin acordarea de alocaţii familiale şi prin reducerea taxelor; b) politici de remediu care vizeză educarea vieţii de familie prin servicii şi programe de consiliere/terapie familială. Acest tip de politici este orientat mai mult către aspectele individuale şi interpersonale şi mai puţin către aspectele situaţionale ce caracterizeazăpoliticile ameliorative. Obiectivele pe care le urmăresc acestea sunt: – informarea părinţilor cu probleme fundamentale legate de viaţa de familie şi de îngrijirea şi educarea copiilor; – animarea comunicării între familii şi stimularea unor demersuri comune de către grupuri de părinţi cu probleme sau trebuinţe asemănătoare; – iniţierea şi abilitarea părinţilor în utilizarea procedeelor educative adecvate vârstei şi particularităţilor individuale ale copiilor; – formarea unor atitudini care să favorizeze colaborarea familiei cu alte instituţii educative: şcoala, grădiniţa, biserica; – asistenţa psihologică sau psihoterapeutică acordată familiilor aflate în situaţii de criză; – consilierea părinţilor care au copii „greu educabili” sau cu nevoi speciale; – pregătirea cuplurilor tinere în vederea maternităţii şi paternităţii etc.; c) politici substituţionale care includ acele programe şi servicii de asistenţă socială a familiei realizate de către instituţii private şi profesionişti care îngrijesc/supraveghează copiii, prestează diverse activităţi menajere la domiciliu etc. În prelungirea acestor programe de asistenţă familială sunt dezvoltate şi programe prin care să se asigure o mai bună protecţie a copilului. Sunt vizate acele categorii de copii care sunt supuşi frecvent maltratării de către părinţi, sunt abandonaţi temporar sau permanent în instituţiile de ocrotire, prezintă tulburări de dezvoltare etc. În afara unor măsuri de ordin general vizând protecţia copilului, se pot evidenţia câteva modalităţi prin care anumite forme de devianţă şcolară (absenteism, abandon şcolar) pot fi prevenite sau diminuate. Avem în vedere: îmbunătăţirea îngrijirii copilului în cadrul familial; ameliorarea participării şcolare prin intermediul unor programe la nivel naţional, cum ar fi: – programul special pentru ameliorarea frecvenţei şcolare la categoriile sociale defavorizate şi pentru prevenirea abandonului şcolar; – programe alternative de şcolarizare pentru copiii cu eşec şcolar, care abandonează prematur şcoala; reforma sistemului de protecţie socială a copilului în direcţia găsirii unor alternative valabile la instituţionalizare şi în scopul combaterii sindromului instituţionalizării (prin tutelă, plasament familial, adopţie sau ocrotirea prin părinţi); crearea unui program special de prevenire şi recuperare a copiilor delicvenţi. Deşi pot fi incluse în măsurile de protecţie a copilului, măsurile de prevenire a maltratării copilului sunt analizate în literatura de profil în mod separat, avându-se în vedere implicarea directă a situaţiilor de abuz în etiologia devianţei şcolare. Diferite investigaţii privind unele situaţii de abuz asupra copilului au pus în evidenţă influenţa acestui fapt asupra manifestărilor delicvente ale acestuia. Mai mult, s-a constatat că există o strânsă legătură între tipul de maltratare suferit de copil şi tipul de delict săvârşit ulterior de acesta (de pildă, copiii abuzaţi sexual vor fi, probabil, viitorii agresori sexuali). Astfel, pentru prevenirea maltratării copilului se apelează la o abordare holistă a situaţiei (o evaluare nu numai a situaţiei de criză şi a copilului, ci şi a factorilor de stres exteriori familiei, a factorilor maritali şi familiali, a caracteristicilor individuale ale părinţilor etc.). O asemenea abordare introduce un nou concept: capacitatea de rezilienţă care se referă la capacitatea copilului şi a familiei aflate într-o astfel de situaţie de criză să revină la normal după depăşirea evenimentelor stresante. Altfel spus, rezilienţa ar desemna acea putere de recuperare, dependentă de particularităţile copilului şi ale părinţilor, capacitate care poate fi educată, formată prin măsuri adecvate. Din această perspectivă, nu se mai încearcă doar remedierea problemei, ci şi crearea speranţei şi prevenirea dificultăţilor de adaptare ale copilului. Pentru exemplificare şi din nevoia de a aprofunda câteva dintre aspectele prezentate supun dezbaterii următorul caz: P.T., sex feminin, vârsta 15 ani. Provine dintr-o familie dezorganizată: tatăl consumă băuturi alcoolice în exces, provocând scandaluri; mama a părăsit familia când P.T. avea 7 ani, plecând cu un alt bărbat. Din discuţiile purtate se pare că taăl a încercat să îşi violeze fiica, după care a bătut-o. Este o fire sensibilă şi uneori refuză să creadă ceea ce se întâmplă în jurul ei. Este instabilă din punct de vedere psihic; când se ridică tonul asupra ei plânge şi se inhibă. Nu manifestă suficient interes pentru activitatea şcolară şi deseori absentează de la ore. În relaţia ei cu profesorii şi colegii s-au întâmpinat deseori dificultăţi, fiind necesară multă diplomaţie şi multă muncă de lămurire. Reţinem atenţia şi asupra faptului că în literatura de profil, strategiile de prevenire a maltratării copilului sunt şi ele clasificate în trei categorii de acţiuni preventive: a) acţiuni de prevenţie primară, care se adresează întregii populaţii şi vizează sensibilizarea copiilor şi părinţilor la existenţa riscurilor de maltratare; b) acţiuni de prevenţie secundară, care se adresează doar acelor persoane considerate vulnerabile (sau cu un anumit grad de risc) din acest punct de vedere. Copilul învaţă în cadrul acestor acţiuni cum să recunoască situaţiile de abuz potenţial, să se apere şi să vorbească despre situaţiile-problemă persoanelor în care are încredere sau profesioniştilor disponibili. Copiii identificaţi ca prezentând un risc mărit de victimizare, sunt urmăriţi permanent de către personalul specializat din cadrul serviciilor de protecţie a copilului; c) acţiuni de prevenţie terţiară, care vizează intervenţia efectivă în cazul maltratării unui copil. Metodele şi procedeele de intervenţie sunt diferite şi decurg din modalităţile de interpretare a abuzului adoptate în cadrul diferitelor modele explicative. De pildă, modelul psihiatric promovează psihoterapia tradiţională încercând să schimbe trăsăturile de personalitate ale abuzatorului, în timp ce pentru modelul sociologic, intervenţia este orientată spre eliminarea stresului din mediul social. Un exemplu de intervenţie mult citat în literatura de specialitate este utilizarea „familiei de sprjin”, alcătuită din părinţi voluntari, neprofesionişti dar cu experienţă în creşterea propriilor copii şi care doresc să asiste o familie de părinţi abuzatori. Deşi neprofesionişti, părinţii de sprijin au urmat un program de formare înainte de a deveni părinţi voluntari. Modelul parental pozitiv oferit de familia de sprijin face posibilă identificarea afectivă şi susţinerea reciprocă a celor două familii. Concluzionând, apreciem că toate aceste măsuri incluse în prevenţia primară a devianţei şcolare sunt menite, după cum se poate constata, pregătirii copilului pentru viaţa şcolară, adaptării lui la un nou mediu de viaţă în care se va confrunta cu reguli mai stricte, cu norme de conduită mai precise, mai riguroase. Cocepte cheie Prevenţia primară Politica socială Prevenirea maltratării copilului Politici ameliorative Politici de remediu Politici substituţionale Capacitate de rezilienţă Abuz asupra copilului Sindromul instituţionalizării Familie de sprijin Aplicaţii şi teme pentru reflecţie Elaboraţi un ghid de interviu pentru investigarea unui caz de maltratare a copilului. Analizaţi comparativ strategiile de prevenţie secundară şi cele de prevenţie terţiară adoptate în situaţia unui abuz fizic (sexual) asupra unui minor. Comentaţi rolul şi eficienţa „familiei de sprijin” ca procedeu de intervenţie. Construiţi un eseu de minim 50 de rânduri pornind de la afirmaţia: „Interacţiunile pozitive părinţi-copii – condiţii esenţiale în realizarea unei bune adaptări şcolare”. Exprimaţi-vă opiniile personale cu privire la cazul prezentat în text şi construiţi un plan de intervenţie şi consiliere psihologică adecvat acestuia. 13. Prevenţia secundară în cazul devianţei şcolare Acest nivel al prevenţiei include toate măsurile luate de autorităţile şcolare şi guvernamentale menite să diminueze disfuncţionalităţile existente în cadrul sistemului educativ, să sporească eficienţa actului educaţional şi să mărească gradul de adaptare al educaţiei şcolare la mutaţiile ce s-au produs în viaţa societăţii. Unele dintre aceste măsuri au în vedere strategiile de acţiune la nivelul sistemului de învăţământ (menite să reformeze învăţământul românesc în conformitate cu cerinţele unui învăţământ modern), altele vizează modalităţile de acţiune specifice fiecărei unităţi şcolare în parte. Astfel, în prima categorie de măsuri se includ, printre altele: a) realizarea unui sistem educaţional flexibil care să ofere oportunităţi educaţionale tuturor indivizilor în funcţie de trebuinţele educaţionale de bază, de sex, de apartenenţă etnică, de statut socio-economic, de vârstă etc.; b) elaborarea unor măsuri care să conducă la accelerarea descentralizării învăţământului; c) dezvoltarea învăţământului alternativ (inclusiv pentru elevii cu comportament preinfracţional sau infracţional); d) reforma curriculumului şcolar astfel încât acesta să fie centrat atât pe disciplinele de învăţământ, cât şi pe trebuinţele elevilor (vezi lucrarea „Reconstrucţie pedagogică”, Editura Ankarom, Iaşi, 1996, autori: C. Moise, T. Cozma); e) stabilirea unor măsuri de ordin administrativ care să conducă la motivarea personalului didactic şi la creşterea eficienţei educaţiei şcolare (micşorarea normei didactice, a numărului de elevi într-o clasă, înfiinţarea posturilor de consilieri şcolari în fiecare unitate şcolară etc.); f) realizarea unor programe realiste pentru inserţia socială, şcolară şi profesională a elevilor devianţi. Cu privire la acest ultim aspect, în ultimii ani s-a adoptat şi desfăşurat o serie de programe guvernamentale (sau non-guvernamentale) menite să conducă la prevenirea abandonului şcolar de către o anumită categorie de elevi şi totodată, să ofere posibilitatea conştientizării elevilor asupra aptitudinilor şi abilităţilor de care au nevoie în viitor în vederea practicării anumitor meserii. Un astfel de program, care se adresează elevilor cuprinşi între 13 – 15 ani, desfăşurat sub forma unui curs opţional sau în cadrul orelor de dirigenţie este prezentat în anexa 1. În ceea ce priveşte strategiile de acţiune iniţiate în cadrul fiecărei unităţi şcolare în vederea prevenirii devianţei şcolare, acestea sunt cu mult mai concrete şi permit implicarea directă a întregului personal didactic, nu numai a factorilor de decizie de la nivelul şcolii. C. Neamţu (2003, p. 314 – 365) realizează o amplă analiză a acestor strategii de acţiune. Reţinem de aici câteva sugestii: a) adoptarea la nivelul şcolii a unor măsuri menite să transforme şcoala într-un mediu de învăţare adecvat, plăcut şi adaptat trebuinţelor de bază ale elevilor (organizarea claselor de elevi, flexibilizarea orarului şcolar, regândirea conţinuturilor de învăţare, realizarea de schimbări în stilul educaţional şi în stabilirea sancţiunilor etc.); b) generalizarea la nivelul unităţii şcolare a instrumentelor de predicţie a comportamentului delicvent, prin aplicarea unor scale de evaluare a stării educaţionale şi morale ale elevilor. Aceste scale trebuie să cuprindă: – evaluarea rezultatelor şcolare şi a frecvenţei şcolare a elevilor; – aprecierea statutului elevului în cadrul colectivului-clasă (pentru a se cunoaşte gradul de integrare în colectiv şi apartenenţa sa la grupuri informale); – evaluarea conduitei şcolare de către colegi, profesori, personalul auxiliar din şcoală. Pe baza informaţiilor culese (la care se adaugă şi o serie de date ce privesc adaptarea la mediul familial, posibilitatea consumului de droguri, apartenenţa sa la grupuri informale delicvente etc.) se pot realiza predicţii asupra riscului de comportament deviant la elevii respectivi. În situaţia în care probabilitatea unui asemenea comportament este mai mare, intervenţia psihologului şcolar, a asistentului social şcolar, a familiei este absolut necesară; c) crearea unui ethos al şcolii şi utilizarea acesteia în scop educativ; se au în vedere toate activităţile organizate în şcoală şi în afara ei cu scopul de a-i ajuta pe elevi să îşi pună în valoare abilităţîle de care dispun (nu numai cele strict şcolare: sportive, aplicativ-practice etc.), să îşi asume responsabilitatea pentru îndeplinirea unor sarcini, să îşi dezvolte sentimentul de mândrie că aparţin şcolii respective. În acest mod, elevii se vor simţi mai mult puşi în valoare, apreciaţi mai obiectiv, ajutaţi să interacţioneze mai bine cu colegii şi profesorii lor; d) includerea în curriculumul aflat la decizia şcolii a unor programe de rezolvare a conflictelor, de mediere a relaţiilor dintre elevi sau dintre elevi şi profesori; e) realizarea parteneriatului cu părinţii în sensul implicării reale a acestora în probleme privind educaţia şcolară etc. Desigur, lista acestor măsuri de prevenţie a devianţei şcolare iniţiate de către instituţia şcolară poate fi continuată. Considerăm însă că rolul hotărâtor în prevenirea manifestărilor deviante al elevilor aparţine celor care, în mediul şcolar, interacţionează mai mult cu aceştia. Personalul didactic, indiferent de nivelul la care îşi desfăşoară activitatea, poate influenţa, prin personalitatea lui, prevenirea şi diminuarea unor abateri de la exigenţele şcolare sau, dimpotrivă, la amplificarea acestora (vezi prevenirea şi combaterea didactogeniilor în lucrarea „Didactogenia în şcoală”, Editura Danubius, 1998, autori: R. Poenaru, F. Sava). „Orice abordare eficientă a unei probleme de comportament porneşte de la convingerea profesorului privitoare la necesitatea de a oferi elevului o experienţă şcolară pozitivă, recompensatoare şi motivantă, şi mai puţin experienţe negative şi punitive” (C. Neamţu, 2003, p. 329). Această apreciere sintetică exprimă de fapt necesitatea ca profesorul să utilizeze acele modalităţi prin care el creează condiţiile unui învăţământ atractiv şi formativ şi se distanţează de acele „erori educative” care prejudiciază educaţia şcolară şi, în plus, pot creea condiţii favorizante producerii unor manifestări deviante. Modalităţile de prevenţie a problemelor de comportament trebuie adaptate în funcţie de vârsta elevilor şi ca atare, ele trebuie aplicate în mod diferit în primii ani de şcoală (când, în stare incipientă, aceste manifestări pot fi vizibile) sau la elevii din clasele mai mari. Astfel, personalul didactic se va orienta, încă din primele săptămâni de şcoală, spre acţiuni specifice, cum ar fi: depistarea primelor semne de inadaptare şcolară la unii elevi; aplicarea unor măsuri menite să contribuie la dezvoltarea maturităţii sociale a elevilor (a capacităţii de autocontrol, a abilităţii de a rezolva problemele apărute fără a apela la ajutorul învăţătorului, a capacităţii de luare a deciziilor ş.a.); democratizarea relaţiei pedagogice profesor-elev prin apelul la măsuri de ordin organizatoric (cum ar fi, de pildă, constituirea consiliului consultativ al clasei) sau de natură psihopedagogică (sporirea motivaţiei elevilor pentru învăţare, ameliorarea climatului educativ etc.); optimizarea comunicării pedagogice prin crearea unui climat relaţional care să încurajeze exprimarea liberă a elevilor (reducând astfel apelul la mecanismele de apărare); informarea sistematică a elevilor asupra obiectivelor urmărite, asupra criteriilor de evaluare şi a nivelului de exigenţă la care se va raporta profesorul; analiza periodică a relaţiilor socioafective ce au luat naştere între elevii grupului-clasă sau dintre aceştia şi grupul informal; înlocuirea pedepselor, a sancţiunilor (sau a ameninţării cu pedeapsa) cu diferite tehnici de persuasiune sau chiar de manipulare în vederea inducerii conformismului la elevi; ajutorarea elevilor cu dificultăţi de învăţare (prin stimularea participării acestora la activităţile de învăţare, prin integrarea lor în grupe de învăţare, prin cooperarea cu familia şi cu alţi profesori etc.). Desigur, aşa cum s-a arătat încă de la începutul acestui capitol, măsurile luate în şcoală în vederea diminuării (prevenirii) manifestărilor deviante nu au eficienţa scontată dacă ele nu sunt integrate în ansamblul acţiunilor desfăşurate la nivel societal, comunitar sau familial. Atunci când aceste eforturi nu sunt suficiente, când există pericolul ca actele deviante manifestate de către elevi să se structureze în conduite deviante de o mai mare gravitate, cu un conţinut infracţional, antisocial, se impune trecerea la prevenţia terţiară (intervenţia). Concepte cheie Prevenţie secundară Învăţământ alternativ Instrumente de predicţie Ethosul şcolii Parteneriat cu părinţii Didactogenie Erori educative Democratizarea relaţiei pedagogice Tehnici de persuasiune Flexibilizarea orarului şcolar Aplicaţii şi teme pentru reflecţie Comentaţi şi argumentaţi utilitatea scalelor de evaluare a stării educaţionale şi morale ale elevilor pentru prevenirea manifestărilor de devianţă şcolară. În calitate de consilier/psiholog şcolar elaboraţi un program de mediere a relaţiilor dintre elevi sau dintre elevi şi profesori. Realizaţi un comentariu care să exprime opinia dvs. cu privire la posibilitatea prevenirii didactogeniilor în şcoală (vezi R. Poenaru, „Didactogenia în şcoală”, 1998). Elaboraţi un eseu de minim 40 rânduri cu tema „Utilizarea tehnicilor de persuasiune în vederea inducerii conformismului la elevi”. Analizaţi posibilitatea utilizării de către şcoală a parteneriatului cu părinţii în vederea prevenirii devianţei şcolare a elevilor. 14. Prevenţia terţiară (intervenţia) Intervenţia nu se realizează numai de către cadrele didactice sau de către familie, ci mai ales de către un personal specializat ce cooperează cu aceştia în diferite faze ale acţiunii. Astfel, psihologul şcolar (asistentul social sau consilierul şcolar – acolo unde există aceste funcţii în statul de organizare al şcolii), pe baza informaţiilor obţinute de la personalul didactic, întocmeşte un program de intervenţie în cadrul căruia, desigur, şi personalul didactic va avea un rol bine definit. Lucrarea ce a stat la baza acestui studiu documentar (C. Neamţu, 2003) ne prezintă un model al unui astfel de program de prevenţie terţiară inspirat din terapia cognitiv-behavioristă. Aşa cum se ştie, această terapie include metode psihologice care urmăresc să îl ajute pe individ să îşi învingă propriul comportament, învăţându-l fie să îşi modifice comportamentul, fie să perceapă în mod diferit circumstanţele în care el se manifestă şi să acţioneze astfel indirect asupra sa. În prima fază a intervenţiei, profesorului îi revine un rol important întrucât el este cel care oferă primele informaţii asupra comportamentului elevului investigat. Astfel, cu ajutorul acestor informaţii se va evalua modul în care comportamentul elevului este determinat de situaţia imediată şi modul în care acesta interpretează situaţia respectivă. Astfel de informaţii vor viza: momentul zilei când se produce conduita deviantă; în cadrul cărui gen de activităţi; în ce zi a săptămânii; cum reacţionează colegii săi; dacă respectiva conduită se manifestă constant şi în aceeaşi formă; etc. Planul de acţiune întocmit pe baza acestui gen de informaţii, nu va urmări modificarea personalităţii elevului, ci stoparea comportamentului nedorit şi înlocuirea sa cu altul, prin aplicarea metodelor de învăţare. Conform teoriilor condiţionării operante şi a învăţării sociale, comportamentul elevului se poate modifica pe măsură ce acesta va fi pus în contact cu un comportament-model, adecvat. Ca metode de control a frecvenţei de manifestare a comportamentelor elevilor, se pot utiliza: întărirea pozitivă (acordarea de recompense) după manifestarea unui comportament dezirabil cu scopul de a determina fixarea acestuia şi creşterea probabilităţii de a se produce din nou în viitor; întărirea negativă (pedeapsa) urmărind diminuarea frecvenţei comportamentelor indezirabile ale elevului; time-out-ul (scoaterea elevului deviant din mediul în care primeşte din partea colegilor întărire pozitivă pentru comportamentul său şi plasarea sa într-un alt mediu pentru o perioadă de timp până la redobândirea autocontrolului); planificarea întăririlor, prin stabilirea recompenselor şi pedepselor pentru comportamente dezirabile şi indezirabile ale elevilor; penalizarea (retragerea unor privilegii) în scopul scăderii frecvenţei comportamentului-problemă etc. Utilizarea modelării ca metodă de modificare a comportamentelor prin învăţarea unui comportament-model pus la dispoziţia elevului de către profesorul-consilier poate duce la rezultatele scontate în măsura în care modelul propus este relevant pentru elevul deviant (îl percepe ca fiind util, valoros pentru el). Aceasta înseamnă că fără motivarea şi implicarea elevului-problemă în acest program de modelare, şansele de reuşită sunt minime. Nu numai elevii cu comportament deviant trebuie implicaţi în programele de intervenţie pentru diminuarea manifestărilor deviante, ci şi colegii lor care suportă, cu sau fără voia lor, consecinţele acestor manifestări. Eficienţa unor asemenea măsuri a fost demonstrată de aplicarea în SUA a aşa-numitei strategii ZTZ de prevenire a vioelnţei în şcoală prin care şcolile erau definite ca fiind „zone de toleranţă zero pentru violenţă”. În cadrul acestui program, modalităţile principale de rezolvare a conflictelor apărute între elevi erau medierea, negocierea şi dezvoltarea capacităţii de rezolvare a problemelor. În cadrul programelor de mediere, un anumit număr de elevi pregătiţi special de către psiholog sau consilier, jucau rolul de mediatori contribuind astfel la aplanarea conflictelor dintre elevi şi, prin aceasta, la diminuarea violenţei în şcoală. Medierea le da posibilitatea acestor elevi să îşi asume responsabilităţile unui adult şi, totodată, le oferă colegilor un model de comportament care îi încurajează pe aceştia să îşi rezolve contructiv problemele. Elevii implicaţi în programe de formare ca mediatori abordează majoritatea conflictelor între colegi ca o chestiune de „neînţelegere” sau „dezacord” care poate fi rezolvată printr-o comunicare centrată pe identificarea cauzelor dezacordului şi pe atingerea unui acord. Programele de mediere pot fi utilizate şi în scopul reducerii violenţelor în relaţia elevi-profesori deşi s-a dovedit că, în acest caz, cele mai eficiente strategii sunt democratizarea relaţiei pedagogice şi ameliorarea competenţei psihopedagogice a cadrelor didactice. Din acest punct de vedere, se poate aprecia faptul că o mai mare implicare a cadrelor didactice în soluţionarea diferitelor manifestări deviante ale elevilor este imperior necesară. Din păcate, o bună parte dintre profesori îşi declină competenţa în acest domeniu, considerând că rezolvarea unor asemenea probleme revine personalului specializat pentru aceasta sau, în cel mai rău caz, conducerii şcolii. Faptul că în unele unităţi şcolare o mai bună colaborare dintre profesori (indiferent de specialitatea lor), dintre aceştia şi elevi sau părinţi, a condus către rezultatele scontate, demonstrează faptul că, cel puţin într-o anumită fază (cea a prevenţiei secundare) devianţa şcolară poate fi preîntâmpinată. La îndemâna tuturor profesorilor există metode şi tehnici, relativ simple, de investigare şi analiză a diferitelor forme de comportament deviant al elevilor, a cazurilor de inadaptare şcolară sau de eşec şcolar. Începând cu observaţia sistematică şi analiza documenteleor şi terminând cu studiul de caz, astfel de modalităţi de informare şi, de ce nu, de intervenţie, pot constitui instrumente utile în mâna unor profesori motivaţi şi îndrăgostiţi de meseria lor. Studiul de caz este, după cum se ştie, o metodă preluată din psihologia clinică, utilizată nu numai în cadrul psihologiei sociale, ci şi în cadrul diferitelor ştiinţe ale socioumanului. Scopul urmărit este acela de a analiza individul cu problemele lui, diferite evenimente şi situaţii critice, anumite fapte sau decizii etc., încercând să răspundă la întrebările „cum?” şi „de ce s-a petrecut aşa şi nu altfel?”. Supunând analizei diferitele informaţii culese în legătură cu cazul studiat, cu contextul situaţional în care acesta s-a petrecut, construind variate ipoteze explicative etc., cadrul didactic va ajunge, în final, să sintetizeze datele relevante şi să surprindă implicaţiile posibile ale respectivului caz de devianţă. Aceste concluzii îi vor facilita adoptarea unor măsuri mai adecvate în vederea preîntâmpinării unor noi manifestări deviante. În plus, aduse la cunoştinţa psihologului şcolar (consilierului şcolar), aceste informaţii vor constitui un preţios punct de plecare pentru o intervenţie mai specializată. Nu trebuie uitat şi faptul că şcoala şi personalul şcolar nu acţionează în această direcţie fără să colaboreze – atunci când complexitatea problemelor o depăşesc – cu comunitatea şi organismele ei, sau cu familia. Îndeosebi atunci când este vorba despre consumul şi traficul de droguri în interiorul şcolii, gravitatea fenomenului se amplifică şi se impune colaborarea cu personalul specializat din cadrul inspectoratelor de poliţie. O astfel de colaborare este descrisă în anexa 2 sub forma unui program comun de prevenire a consumului ilicit de droguri în rândul tinerilor, program iniţiat de către Direcţia Generală de Poliţie în colaborare cu Inspectoratul Şcolar al municipiului Bucureşti. Din această perspectivă trebuie subliniat însă faptul că astfel de programe de informare asupra drogurilor şi a periculozităţii consumului lor sunt benefice dar nu sunt suficiente. Ele aduc doar un plus de cunoştinţe celor care cunoşteau deja câte ceva despre nocivitatea dependenţei de droguri dar foarte rar modifică şi comportamentul. S-a constatat chiar faptul că, uneori, dimpotrivă, această „strategie a fricii” conduce la valorizarea conduitelor de risc şi face să crească frecvenţa luărilor de contact cu drogul de către tineri. Aşa cum afirmă Cristina Neamţu, informarea cu privire la droguri, făcută sistematic în şcoală, le poate trezi elevilor interesul pentru fructul oprit, la vârsta la care orice modalitate de rezistenţă faţă de autoritatea adulţilor este definită ca bună. În schimb, informarea părinţilor poate fi mai eficientă pentru că le permite modelarea unei atitudini adecvate faţă de droguri, pornind de la cazurile prezentate în mass-media, fără să dramatizeze sau să banalizeze fenomenul consumului de droguri. În literatura de profil, cu privire la realizarea activităţii preventive prin educaţie sunt evidenţiate trei abordări principale: a) o abordarea directă, centrată pe substanţele folosite (cunoştinţele referitoare la diferitele categorii de substanţe psihoactive sunt transmise prin intermediul cursurilor speciale, al modulelor educative de igienă şi sănătate, al educaţiei moral-civice, al educaţiei relative la calitatea vieţii etc.); b) o abordare alternativă, centrată pe mediul familial şi şcolar al elevului; aceasta pleacă de la ipoteza că abuzul de droguri este o expresie a inadaptării, ca şi violenţa sau vandalismul. Scopul urmărit este facilitatea integrării sociale a elevilor şi se realizează prin: ameliorarea vieţii şcolare, diversificarea ofertei de activităţi complementare în şcoală, activităţi recreaţionale, organizarea de activităţi social-utilitare etc.; c) o abordare indirectă şi selectivă, în care acţiunea educativă este individualizată, adresată subiecţilor vulnerabili, realizată de specialişti în psihoterapie (idem, p. 388). Este de remarcat şi faptul că, analizând 143 de programe de prevenire a consumului de droguri, N. Tobler ajunge şi el la concluzia că programele informaţionale nu au nici un efect şi că cele mai eficiente programe de acţiune sunt cele bazate pe influenţa socială şi pe intervenţia la nivelul grupului de covârstnici. Desigur, programe de intervenţie menite să diminueze (stopeze) diferitele manifestări de devianţă şcolară sunt iniţiate şi cu privire la alte categorii de astfel de comportamente, cum ar fi, de pildă, abandonul şcolar. Modelul unui astfel de program de prevenire a abandonului şcolar este prezentat, în formă adaptată, în anexa 1 şi se adresează elevilor care prezintă acest risc. Aplicarea acestui gen de programe, ca şi apelul la frecvente analize de caz realizate cu elevii în cadrul orelor de dirigenţie sau al modulelor de educaţie civică (sau cu profesorii în cadrul convocărilor de specialitate), vom amplifica valoarea şi eficienţa măsurilor de prevenţie terţiară a devianţei şcolare. În finalul acestor aprecieri, ne exprimăm convingerea că utilitatea unor astfel de studii de caz în activitatea de prevenire şi diminuare a manifestărilor de devianţă şcolară se vor convinge şi masteranzii noştri pe măsură ce vor încerca să argumenteze acest lucru prin construirea şi, respectiv, analiza unor asemenea studii. Concepte cheie Prevenţia terţiară Comportamente-model Modelare comportamentală Elev-problemă Program de mediere Condiţionare operantă Comportament dezirabil Time-out Strategie ZTZ Zone de toleranţă zero Strategie a fricii Abordare alternativă Prevenţia fricii Prevenţia emancipării Aplicaţii şi teme pentru reflecţie Elaboraţi un plan de intervenţie pentru prevenţia abandonului şcolar luând ca punct de plecare concluziile rezultate din terapia cognitiv-behavioristă. Comentaţi posibilitatea aplicării modelului intervenţiei psihosociale al lui De Robertis (vezi C. Bocancea, C. Neamţu, 1999, p. 112) în modificarea comportamentelor deviante ale elevilor dintr-un grup-clasă. Enumeraţi şi analizaţi cel puţin patru argumente în sprijinul afirmaţiei: „Educaţia contemporană are tot mai mult un rol socioterapeutic” (C. Neamţu, 2003, p. 397). Analizaţi comparativ prevenţia defensivă (axată pe valorile fricii şi excluderii) şi prevenţia emancipării (axată pe valorile includerii şi integrării). Identificaţi şi analizaţi principalele abilităţi necesare consilierului (psihologului) şcolar în vederea realizării unei intervenţii eficiente în domeniul devianţei şcolare. Anunțuri

SOCIOTERAPIA O TERAPIE COMPLEXA

Socioterapia : o terapie socială Socioterapia a apărut la mijlocul anilor 1970 ca o formă de terapie practicată în centre de socioterapie, şcoli, centre de zi pentru persoane în dificultate, clinici, spitale şi organizaţii de servicii sociale. Ca metodă de educare şi învăţare socio-emoţională, socioterapia a avut un impact important asupra educaţiei, inclusiv asupra educaţiei practicate în afara şcolii. Socioterapia si psihologia Socioterapia este o respingere în practică a postulatelor (ideilor de bază ale) psihologiei sec. 20 cu privire la persoane, terapie, cură, tratament, dezvoltare şi învăţare. Viziunea dominantă asupra lumii şi oamenilor este condiţionată de o cultură “psihologizantă”. Or socioterapia porneşte de la premisa că cauzele majorităţii suferinţelor omeneşti sînt de natură socială şi că deci “tratamentul” acestora ar trebui să poarte de asemenea aspectul unei acţiuni sociale, de grup. Socioterapie şi politică În “Cuvîntul înainte” la cartea sa Investigaţii psihologice: Ghidul unui clinician de socioterapie (BrunnerRoutledge, 2003), terapeutul Harlene Anderson de la Galveston Houston şi Institutele Taos descrie relaţia dintre politică şi socioterapie în felul următor: “Socioterapeuţii pledează cu pasiune pentru a revoluţiona cultura şi practicile psihologiei, transformînd clienţii şi pacienţii psihoterapiei în ceea ce aceştia nu sînt, iar lumea în care aceştia trăiesc în ceea ce ea nu este.” Aceasta înseamnă că socioterapia îşi propune un scop dublu : 1) schimbarea persoanelor, (re)învăţîndu-i să participe creativ şi ludic la comunicarea cu mediul (social) ambiant; 2) schimbarea situaţiilor generatoare de inegalităţi, opresiune, suferinţă, prin împuternicirea persoanelor de a le face faţă şi de a le schimba. Socioterapie şi comunitate Socioterapia ajută la crearea creativă a unor comunităţi. În loc să fie definit din exterior şi de către alţii, acest tip de comunitate este definit de către cei care o crează din interior. Socioterapia îşi propune să devină un factor catalizator în construirea unei comunităţii, ajutîndu-i în acelaşi timp pe mebrii şi creatorii ei să îşi trăiască viaţa, participînd mereu la construirea comunităţilor din care fac parte. Oamenii sînt actori şi interpreţi Socioterapia operează adesea cu un limbaj darmatic (de teatrtu) pentru a desemna capacitatea şi necesitatea oamenilor de a crea legături sociale, de a forma grupuri şi a participa la viaţa lor, creînd scenarii, jucînd şi improvîzînd. Esenţa vieţii oamenilor este de a fi puşi mereu în situaţii în care ei trebuie să-şi manifeste noi şi noi aptitudini, adică de a fi “alţii” decît sînt (sau decît au fost pînă atunci). Capacitatea de a fi noi înşine şi “alţii” în acelaşi timp este una vitală pentru viaţa noastră emoţională, socială, intelectuală. Dificultăţile apar atunci cînd oamenii nu mai sînt stare să facă faţă acestor provocări, răspunzînd la ele jucînd şi imporovizînd în mod creativ. Socioterapia pune accentul pe activitatea grupurilor de a crea “performanţe” (jocuri) şi, prin aceasta, diferă de de abordările psihanalizei, psihodramei şi dinamicii grupurilor. Ea îi ajută pe oameni să fii ei înşişi şi “alţii” decît ei înşişi, încurajînd o aptitudine naturală umană în acest sens, cea de a interacţiona cu ceilalţi în mod creativ. Oamenii improvizează A improviza înseamnă să te manifeşti în mod spontan în situaţii neaşteptate, încălcînd regulile stabilite sau aşteptate (de sociabilitate, comunicare, relaţionare). Toată lumea improvizează în anumite situaţii. Socioterapia îi ajută pe oameni să improvizeze creativ în scenele vieţii lor de zi cu zi, făcînd faţă noilor dificultăţi şi provocări. Oamenii sînt revoluţionari Socioterapia este de acord cu teoriile lui K. Marx şi L. Vygotsky, potrivit cărora fiinţele umane sînt pe de o parte determinate de circumstanţele existente, dar şi, pe de altă parte, au capacitatea de a transforma aceste circumstanţe, pentru a le adapta necesităţilor omului. Practica socioterapiei este îndreptată spre a-i ajuta pe oameni să schimbe situaţiile negative din viaţa lor, printr-o acţiune în acelaşi timp creativă şi revoluţionară. Muzicoterapie cu persoane în etate (într-un azil de bătrîni) Ce este un azil de bătrîni? Ce fac aici beneficiarii? Ce se aşteaptă de la ei? Cum este perceput acest loc / instituţie de către beneficiari? Care este raportul dintre beneficiari şi personal? Exerciţiu practic 1: Într-un tabel pe două coloane, stabilesc cu studenţii avantajele şi dezavantajele (minusurile şi plusurile) reşedinţei într-un azil de bătrîni. În funcţie de aceste dezavantaje şi (potenţiale) resurse, stabilim cum poate o muzicoterapie de grup să remedieze lipsurile, angajînd sau actualizînd posibilele resurse oferite de această instituţie. Exerciţiu practic 2: Încercăm să stabilim avantajele şi dezavantajele bătrîneţei: slăbiciune – (capacitatea de a „economisi” energie pentru anumite acţiuni...) încetineală – (capacitatea de a face lucrurile fundamental...) boală – (dorinţa de însănătoşire..., studiezi fiziologia corpului etc.) singurătate – subocupare – Care sînt „avantajele” fiecărui din aceste dezavantaje? De ex. slăbiciunea poate să predispună un consum redus de efort şi energie vitală, în vederea obţinerii aceluiaşi rezultat. Singurătatea ar fi un bun prilej pentru introspecţie, dar şi pentru legarea unor noi relaţii. Etc. La ce ar servi şedinţele de muzicoterapie într-un asemenea loc şi cu astfel de beneficiari? - un cadru de întîlnire / întîlniri - un loc de continuitate (cu grupul, cu propria personalitate, în timp şi spaţiu) - un loc de schimburi de relaţii, comunicare - de transmisiune a memoriei - un loc care favorizează dinamica unei reînnoiri Cîntecele au făcut parte dintotdeauna din viaţa oamenilor, mai ales a oamenilor de vîrsta a treia (pentru care cîntatul din voce era mai răspîndit decăt pentru tinerii de azi). Reascultînd un cîntec reactualizezi un timp care îţi este dragă. Care sînt simţurile pe care cîntatul le poate angaja? Cum se comportă o persoană în etate în momentul cîntatului? La nivel de stare de spirit şi organism. Un loc de performanţă (joc de roluri) Un loc de solidaritate / socializare O retrăire a tinereţii (în 2 sensuri) Ceremonial / ritual Muzicoterapie receptivă / activă. -- // -- individuală / de grup. Pentru a corespunde principiilor socioterapiei, o muzicoterapie trebuie să întrunească următoarele condiţii: - + de grup, echipă, roluri, - + spontaneitate, improvizaţie, creativitate, noutate, risc - + joc (de roluri) - nu se reduce doar la muzică (sunete, tăceri, ritm, vibraţie, joc, joc teatral, cuvinte, ritm, desen...)

SOCIOTERAPIA DELIRUL

Delir Pierdere a simtului realitatii care se traduce printr-un ansamblu de convingeri false irationale, la care subiectul adera ferm. delirul se deosebeste de onirism (confuzie mintala), de dezorientarea caracteristica unor tulburari neurologice (amnezie, dementa), precum si de produsele imaginatiei mitomanului sau istericului. Clasificare - delirul se descrie dupa diferitele trasaturi: - dupa mecanismele sale (delirul de interpretare, halucinatiile sau iluziile, construirea unui scenariu imaginar etc.) - dupa temele sale (delirul de persecutie, megalomania, delirul mistic sau profetic, gelozia, autoacuzarea, sentimentul de a fi condus de o forta exterioara etc.) - dupa structura sa (delirul bine construit si coerent; delirul fantastic, a carui constructie porneste in toate sensurile dar care ramane totusi organizat; delirul imprecis, necoerent) - dupa declansarea sa, cand dintr-odata si pe neasteptate (bufeul delirant), cand insidios si progresiv - dupa evolutia sa (reversibila sau nu, intermitenta, extensiva, insotita sau nu de un deficit intelectual). Episodul delirant acut - delirul psihozelor cronice imbraca forme foarte variate. paranoia si parafrenia se traduc printr-un delir foarte coerent, care se dezvolta in mod treptat, fara slabire a intelectului. schizofrenia este marcata printr-un delir imprecis, incoerent, putin organizat, denumit delir paranoid. Delirul caracteristic al psihozei maniacodepresive amplifica dereglarea dispozitiei: megalomanie euforica la maniac, autoacuzatii, idei ale neexistentei de sine sau a inexistentei unei parti a corpului la melancolic. tratamentul si prognosticul delirului - Ca regula generala, prima aparitie a unui delir trebuie sa fie tratata in mediu specializat. Prognosticul depinde de rapiditatea si de calitatea ingrijirilor. analiza experientei delirante, a fazelor de recrudescenta si de remisie este esentiala pentru orientarea tratamentului. Dupa gravitatea tulburarilor de personalitate, neurolepticele, litiul, uneori antidepresivele, asociate unui evantai de psihoterapii - individuale sau de grup -, ca psihanaliza, socioterapia, (prin modelare, desen, pictura, mima), permit sa stavileasca delirul. Prin urmare, atunci cand tulburarile delirante raman minore si nu comporta un risc de a trece la actiune (agresiune, automutilare, sinucidere), spitalizarea nu se mai impune. Psihoterapia si un tratament simplu, de intretinere, sunt adesea suficiente pentru a permite pacientului sa-si pastreze capacitatea de adaptare socioprofesionala

SOCIOTERAPIA

SOCIOTERAPIE Sistem de tehnici si metode ce urmareste: 1) inlaturarea tulburarilor afective si de comportament ale unui individ prin utilizarea judicioasa a relatiilor umane stabilite cu ceilalti membri ai grupului in care individul este integrat; 2) reducerea tulburarilor mintale prin folosirea interactiunilor psihologice dintre bolnav si mediul social in care acesta traieste; 3) modificarea artificiala a unui mediu social pentru a facilita adaptarea in cadrul ei a unui deficient mintal.

De ce insala femeile-motive

1. Cauta atentie si afectiune De obicei, femeile nu insala neaparat pentru ca nu au parte de sex acasa, cu partenerul. Tradarea lor are legatura cu lipsa afectiunii si atentiei din partea acestuia. Vor sa se simta iubite si apreciate, vor sa fie pe primul lor pe lista lor de prioritati. 2. Sunt in cautarea perfectiunii Femeile insala pentru ca ele intotdeauna vor..mai mult si...mai bine. Ele pot gasi in mod constant greseli la partenerul lor. De cele mai multe ori sunt nemultumite de partener pentru ca sunt nemultumite de ele insele. 3. Din razbunare De multe ori femeile insala pentru ca se simt ranite. Femeile sunt maestre in arta razbunarii. Femeia considera ca sexul cu un alt barbat este cea mai grea pedeapsa pe care o poate aplica partenerului care a ranit-o. 4. Din singuratate Femeile isi tradeaza partenerul atunci cand simt ca relatia este pe final, ca ceva nu mai merge, dar nu au curaj sa ii puna capat. Se simt singure, neintelese si...isi cauta intelegerea in bratele altui barbat. 5. Vor sa fie in centrul atentiei Multe femei sunt disperate dupa atentie. Cu cat le admira cu mai multi barbati, cu atata se simt mai implinite. 6. Din lipsa de incredere in sine De multe ori femeile se simt neglijate de partener si isi pierd increderea in sine. Ca sa si-o recapete, cauta compania altor barbati. Daca au succes, se simt iar sigure pe farmecele lor. Sunt plictisite de relaţie Atunci când femeile se plictisesc în relaţia în care sunt implicate, caută confortul în braţele unui străin sau chiar în braţele unui fost iubit. La fel ca bărbaţii, femeile se plictisesc atunci când s-a instalat rutina în relaţie, când nu primesc atenţie. Femeile au nevoie de romantism, surprize, spontaneitate, pentru că toate acestea le fac să se simtă speciale. Când bărbatul de lângă ele nu le mai face să se simtă dorite, ele caută alt partener care să le facă să se simtă deosebite. Totul este o strategie În loc să-i spună iubitului că vrea să se despartă de el, unele femei aleg să înşele. Această "strategie" am auzit-o de mii de ori de la bărbaţi înşelaţi, trădaţi. Există femei care nu doresc să aibă de-a face cu o despărţire, pentru că o consideră mult prea complicată. Pentru ele, aventura este calea cea mai uşoară de a părăsi o relaţie. Această "strategie" are o strânsă legătură cu lipsa de comunicare din relaţie... Din lipsă de încredere în sine Pentru că sunt neglijate de parteneri, unele femei ajung să-şi piardă încrederea în sine, iar pentru a o recăpăta, pleacă în căutarea altor bărbaţi. Dacă se întâmplă să aibă succes, se simt din nou sigure pe farmecele lor. Ok, uneori este vorba despre sex Dacă o femeie are probleme cu atingerea orgasmului, oricât de iubitor ar fi partenerul ei, ar putea căuta "Marele OOO" în patul altui bărbat. Exită multe femei care au un partener "Cha-cha" pe care îl pot apela oricând pentru a avea grijă de apetitul lor sexual. Acest "Cha-cha" ştie că respectiva este implicată într-o relaţie (chiar şi el ar putea avea o relaţie). Amândoi au parte de sex fără obligaţii, el fiind cel care îi oferă orgasme, dar nu o sună niciodată, ea fiind mereu cea care îl apelează. Pentru femei, o partidă sexuală este fizică şi emoţională deopotrivă, motiv pentru care bărbaţii ar trebui să fie creativi. Când nu este nimic serios... Femeile înşală şi în momentul în care consideră că relaţia în care sunt implicate nu este una serioasă. Este valabil şi în cazul bărbaţilor. Poate îţi place acel bărbat, dar nu atât de mult încât să vrei să ai o relaţie cu el. Femeile caută o relaţie în care să se simtă "ca acasă". Dacă sunt implicate de ceva timp într-o relaţie şi observă că aceasta nu duce spre ceva serios, caută în altă parte stabilitatea. Din egoism Sau pentru că pot, în "traducere liberă". Unele femei înşală pentru că aşa este firea lor: calcă strâmb chiar dacă au o relaţie împlinită cu partenerul. Egoismul te poate împinge să acţionezi destul de bizar, uneori. Femeile sunt înconjurate de bărbaţi şi la job, deci au mai multe şanse de a înşela. la fel ca unii bărbaţi, există femei care nu pot să nu profite de o oportunitate. Acesta este unul dintre cele mai groaznice motive pentru care femeile înşală, dar unul foarte adevărat. Dulcea răzbunare Dacă au fost înşelate de partener, există femei care plătesc cu aceeaşi monedă. Este modalitaea lor de a spune iubitului: "Pot şi eu să-ţi fac asta. Eu pot să te fac să suferi chiar mai mult! Razbunarea O femeie care a fost inselata poate insela la randul ei ca sa se razbune pe sotul ei. “Daca el o inseala, sotia poate sa nici nu vrea sa se culce cu altcineva , dar crede ca e singura cale prin care il va face sa simta o durere similara cu cea pe care i-a cauzat-o ei”,spune Wallace. Daca singurul scop al femeii e sa-si raneasca partenerul, infidelitatea e, intradevar, o cale sigura spre succes. Specialisti spun ca barbatii nu sunt atat de empatici ca femeile, asa ca de obicei nu pot simti o durere la fel de mare decat daca le este provocata direct si personal. Insa daca femeile incearca sa-si repare relatia sau sa isi vindece inima franta, razbunarea prin infidelitate nu va echilibra nici pe departe balanta. “O data ce si-a inselat sotul, tot ea va ajunge sa se simta vinovata. Familia si relatia vor fi distruse si toata lumea va plati pretul razbunarii ei”. Vor sa fie prinse Femeile aflate in relatii sau casnicii nefericite pot folosi infidelitatea ca o modalitate de a scapa din relatia de lunga durata. Psihologii numesc asta o relatie extraconjugala “de iesire”. “Exista femei extrem de nefericite in casnicie, in special mame casatorite, care s-ar simti prea vinovate daca ar fi ele cele care ar spune Dragul meu, nu mai pot sta cu tine. Asa ca vor sa aiba un motiv.”, spune Wallace. Deoarece barbatii nu prea iarta infidelitatea, e aproape sigur ca vor fi cei care vor rupe relatia, luand astfel de pe umerii sotiei vinovatia de a fi destramat familia. In plus, o relatie extraconjugala le da femeilor siguranta ca nu vor fi singure dupa destramarea casniciei lor. “Femeia intra intr-o aventura ca sa aiba la cine se duce cand in sfarsit casnicia ei se va destrama. E etapa urmatoare pentru ea”, si retraiesc trecutul Cand relatia in care se afla trece printr-o perioada dificila, femeia poate apela la un fost iubit pentru consolare. “Cateodata, frunzarirea paginilor agendei cu fosti iubiti poate fi o modalitate usoara pentru o femeie de a-si gasi un partener sexual care sa o faca temporar sa se simta mai bine”, spune psihologul expert in relatii Seth Meyers. De multe ori acest gen de infidelitate nu are legatura cu reinnoirea sentimentelor pentru fostul iubit, ci cu dorinta ei de a fi din nou femeia care era pe vremea relatiei ei cu barbatul respectiv. “Intoarcerea la vremurile tineretii o face sa se simta din nou vie, mai tanara, fara griji, mai sexi si mai atragatoare Isi reanalizeaza viata ca urmare a unei traume Experientele la granita dintre viata si moarte nu sunt intotdeauna un liant pentru cuplu. Femeile care au trecut printr-o trauma care le-a schimbat viata din temelii (fie ca e vorba de un accident sau de o boala) pot incepe sa-si priveasca viata de pana atunci si alegerile facute cu alti ochi si uneori incep sa caute un nou partener, in afara casniciei. “Cand privesti moartea in ochi si supravietuiesti incepi sa pui sub semnul intrebarii totul – slujba, prietenii, casnicia”, spune Wallace. Daca au o noua sansa la viata, unele femei isi inseala partenerii de viata ca sa simta ca traiesc la maximum fiecare clipa, mai ales daca partenerul lor de viata nu le-a sprijinit si nu le-a fost alaturi in timpul experientei cutremuratoare.

Ce cer barbatii de la o amanta

Infidelitatea este din ce in ce mai prezenta. Sa ajuungi amanta este atat de usor incat nici nu iti dai seama ca ai facut pasul asta. Constientizezi ca ceea ce faci nu este bine, insa deja esti prinsa intr-o vraja din care nu mai poti scapa. Ei bine, daca ai ajuns in aceasta situatie, ar trebui sa inveti si cum sa te comporti in postura de amanta. Iata mai jos ce inseamna sa fii a doua in viata unui barbati: 1. Fara gelozie Intr-o relatie de acest tip nu exista gelozie. Trebuie sa iti asumi rolul de amanta si sa te comporti ca atare. Barbatul de langa tine nu iti apartine si, odata ce a iesit din casa si din viata ta, este liber sa faca ce vrea. 7 semne ca nu poti sa ai incredere in iubitul tau. Afla daca iti pierzi timpul cu barbatul nepotrivit! La fel si tu! Amantii nu isi impun restrictii, ci traiesc clipa in care sunt impreuna. Acasa sunt asteptati de familii, iar viata si sentimentele lor sunt doar acolo! 2. Nicio implicare emotionala Atunci cand esti amanta, emotiile si sentimentele nu isi au rostul. Desigur, este destul de greu sa faci sex cu un barbat luni sau ani la rand fara sa incepi sa simti ceva pentru el. Cu toate acestea, este cel mai bine sa nu te atasezi, caci suferinta va fi tripla. El nu iti va oferi niciodata mai mult de atat. 3. Doar sex Ca amanta trebuie sa ti se intipareasca foarte bine in minte ca esti pentru el doar o femeie cu care se poate simti liber si isi poate exprima fanteziile sexuale. Rolul tau este acela de a profita de aceasta placere trupeasca. Mai important decat orice este sa accepti ca asta iti doresti. Nu trece granitele! Daca nu accepti ideea ca esti doar a doua in viata lui si ca nu iti va oferi mai mult, viata ta cu siguranta va deveni un calvar. 7 semne ca nu poti sa ai incredere in iubitul tau. Afla daca iti pierzi timpul cu barbatul nepotrivit! 4. Fara asteptari Daca ti-ai asumat rolul de amanta, asta inseamna ca nu trebuie sa ai niciodata asteptari de la barbatul de langa tine. Nu te poti baza pe el si nici nu ii poti cere sa faca prea multe lucruri pentru tine. Trebuie sa constientizezi ca esti prinsa intr-o relatie in care va trebui sa te descurci singura. Cu el poti trai doar pasiune si nimic mai mult. 4 motive pentru care iti alegi mereu partenerul nepotrivit. Afla unde gresesti! 5. Mereu sexy O amanta trebuie sa fie perfecta. Un barbat pleaca de acasa tocmai pentru ca tu ii oferi ceea ce ii lipseste. Astfel, nu il intampina niciodata in pijamale si nici nu este indicat sa te vada in timp ce iti vopsesti parul sau iti faci unghiile. Aceleasi lucruri le vede si acasa. 6 diferente intre o relatie sanatoasa si una toxica. Tu ce fel de poveste traiesti? Amanta trebuie sa fie sexy, provocatoare si sa il intampine mereu cu zambetul si linistea de care are nevoie.

O femeie ortodoxa ii scrie unei amante

Există, însă, femei care în această situație au reacții oarecum atipice. Cum ar fi, spre exemplu, să conceapă o scrisoare pentru amanta soțului. Ce i-ar putea scrie o femeie celei căreia nu a înțeles că o relație este o ecuație cu doar doi termeni? Află din scrisoarea unei femei creștine către amanta soțului ei: “Dragă Cealaltă, Tu nu ești, de fapt, «cealaltă» femeie. Tu nu ești decât «o» femeie care a ales să intre într-o relație în care nu avea niciun motiv să fie. Prima dată când am aflat de existența ta, durerea m-a paralizat. O durere care nu mă lăsa să-mi mișc genunchii, o durere care m-a făcut să plâng în hohote până n-am mai avut niciun strop de energie. Nici măcar atât cât să scot vreun sunet. Stăteam nemișcată, pe podeaua camerei copilului meu. Aș fi vrut să urlu de furie, aș fi vrut să te sun și să-ți strig că mi-ai ruinat căsnicia, dar… nu ar fi fost adevărat. De fapt, nu mi-ai ruinat căsnicia, te-ai ruinat pe tine însăți, și din acest motiv, oricât de mult mi-aș dori să te urăsc, nu pot s-o fac. Am încercat și chiar am fost aproape. Dar în cameră a intrat fiica mea și mi-a văzut lacrimile care mi se prelingeau peste telefonul pe care-l țineam în mână. Și-a pus brațele în jurul gâtului meu și m-a asigurat că totul va fi bine. Și atunci, în minte mi-a venit un gând: într-o zi, fiica mea va fi femeie. Și poate că va fi o femeie ca tine sau poate una ca mine. Și atunci mi-am dorit să nu fie ca niciuna dintre noi. Apoi, am început să citesc mailurile pe care i le trimiseseși soțului meu. Am văzut pozele pe care i le-ai trimis și am numărat apelurile de pe factura telefonică. Nu am putut să nu remarc dragostea și admirația pe care declari că i le porți soțului meu. Și m-am întristat. M-am întristat pentru tine. Nu am niciun motiv de mândrie să recunosc că am fost și de partea cealaltă în această situație. Cred însă cu tărie că experiențele de viață te pot ridica sau te pot distruge. De aceea aș vrea să împărtășesc cu tine experiența mea în rolul de «cealaltă». În relațiile pe care le-am avut cu bărbații din viața mea nu am intenționat să-i fac pe ei să se simtă bine. Nu a fost vorba despre ei, a fost vorba doar despre mine. Da, am fost egoistă. Uneori, am fost capabilă să denaturez lucrurile suficient încât să cred eu însămi că aveam cele mai nevinovate intenții cu ei. Odată, mi-am urmărit un fost partener pe care l-am refuzat cu ani în urmă și i-am mărturisit că eu am fost singura vinovată de faptul că lucrurile nu au mers între noi. De fapt, am vrut să văd ce are el de gând să facă și i-am spus cât de mult îi respect eu căsnicia și familia pe care și-a format-o. Minciuni. Dacă ar fi fost vreo urmă de adevăr în cele spuse de mine, nu l-aș fi urmărit pentru a aduce în discuție trecutul sau sentimentele mele din prezent. Dacă l-aș fi respectat cu adevărat, m-aș fi bucurat de alegerile pe care le-a făcut, chiar dacă acestea nu mă includeau și pe mine. Nu aș fi adus în discuție lucruri care să-l determine să-și reevalueze relația din acel moment și jurămintele pe care i le-a făcut soției lui. Altădată, m-am orientat către un alt bărbat din trecutul meu pentru că eram singură, cum presupun că ești și tu. I-am umplut urechile și mintea cu vorbe frumoase și am depănat cu el amintirile unor momente minunate pe care le împărțisem odată. Speram din tot sufletul ca acele momente să revină. Eram nemulțumită de mine însămi, de viața mea, de faptul că nu realizasem nimic, așa că m-am dus la el cu speranță. Cu speranța că mă va dori, că mă va ridica pe un piedestal, că mă va face să-mi crească stima de sine – așa cum cred că tu speri să ți se întâmple cu soțul meu. Poate crezi că stă în puterea lui să te facă fericită, însă el nu este singurul din acest mariaj care îți poate refuza propunerile. Vezi tu, soțul meu nu îți aparține. Nici măcar mie nu îmi aparține. Îi aparține doar lui Dumnezeu. Și într-o zi, noi am ales să-i lăsăm în urmă pe toți ceilalți din viața noastră și să ne unim viețile formând un întreg. A fost voința lui Dumnezeu ca un bărbat și o femeie să devină un întreg sub autoritatea Lui. De aceea, de fiecare dată când i te adresezi soțului meu, mi te adresezi și mie, și mai important decât acest lucru este că I te adresezi lui Dumnezeu, în mâinile Căruia se află căsnicia noastră. Știu că l-ai iubit, știu că încă îl mai iubești și-l vei iubi întotdeauna – am citit asta de câteva ori în mailurile tale. Și totuși acțiunile tale nu sunt nici pe departe în numele dragostei. Modul în care îi dezvălui sentimentele tale soțului meu nu îl onorează nici pe el, nici pe mine, nici pe Dumnezeu. Dacă l-ai iubi cu adevărat pe soțul meu, nu i-ai spune lucruri care să-l determine să comită greșeli. De fapt, lipsa acestor confesiuni făcute soțului meu ar însemna cu adevărat faptul că îl iubești, îi respecți alegerile și îl respecți pe el ca bărbat și ca soț al cuiva. În schimb, ai acționat cu egoism, ai căutat validare, atenție și afecțiune la cineva care ți-ar fi putut da aceste lucruri cu ani în urmă. Și chiar dacă acum e căsătorit, speri ca oferta lui din trecut să fie încă valabilă sau cel puțin să-ți ofere susținere până când găsești pe cineva care să-ți ofere dragostea după care tânjești. Aș vrea să te pot urî. Aș vrea să fiu furioasă pe tine, mi-aș dori să pot șterge din mintea mea toate scenariile pe care mi le fac atunci când soțul meu nu este lângă mine sau atunci când îi sună telefonul. Aș vrea ca nici măcar să nu fi aflat de existența ta. Dar nu pot să fac nimic din toate astea. Ce-mi rămâne de făcut? Să-l etichetez ca un om nedemn de încredere și să înaintez cerere de divorț sau să încerc să uit tot coșmarul ăsta? Să-i spun că am aflat de existența ta, că ți-am văzut pozele, că am citit fiecare cuvânt pe care i l-ai adresat? Aș vrea să fac asta, dar sunt o femeie creștină. Și în timp ce acțiunile și confesiunile tale m-au făcut să urlu de furie, Dumnezeu m-a întărit și mi-a dat puterea să acționez în numele dragostei. Așa că am decis să mă rog pentru tine: pentru sufletul tău, pentru sentimentele tale, pentru familia ta, pentru stima ta de sine. Am decis să te percep ca pe o femeie aflată în nevoie și am decis să-ți spun pe nume, și să renunț la apelativul «amantă». Am decis să-ți vorbesc despre lucruri despre care altă femeie în situația mea nu ar fi avut puterea să-ți vorbească sau nu și-ar fi găsit cuvintele să-și exprime durerea provocată de cineva ca tine. Ei, bine, eu te iubesc. Și nu pentru că ești femeia cu care mă înșală soțul meu, ci pentru că așa mi-a poruncit Dumnezeu să fac. Am ales să trec cu vederea tot răul pe care mi l-ai provocat, nu pentru că vreau, ci pentru că trebuie. Așa cum Dumnezeu are milă de mine și revarsă harul său ceresc asupra mea, și eu trebuie să am milă de tine. Asta nu înseamnă că îți accept intervenția în căsnicia mea. Pur și simplu, locul tău nu este și nu va fi niciodată aici. În copilărie, am stat odată cu urechea lipită de peretele care dădea către dormitorul părinților mei. L-am auzit pe tatăl meu vorbind foarte frumos și împăciuitor cu mama, dar ea… plângea în hohote, exact cum am făcut și eu citind mailurile pe care tu i le trimiseseși soțului meu. Am simțit atunci și eu, ca și mama, o durere cumplită în suflet, durerea provocată de un bărbat care făcea schimb de cuvinte tandre cu o femeie. O femeie care nu era soția lui. Mă rog acum ca, după ce vei citi această scrisoare, să-i ștergi numărul din telefon și orice alt mijloc prin care l-ai putea contacta. Mă rog să ai puterea să-i redai libertatea, așa cum și eu ți-o redau. Și când te va suna să vadă ce mai faci – știu că o va face – mă rog să ai curajul și puterea să-i spui adio, așa cum și eu am găsit curajul și puterea să te iert. Știu că el nu te va putea uita. Și nici tu nu-l vei putea uita. Îți cer însă să uiți că există posibilitatea ca el să fie altcineva decât soțul meu… Pe pământ și în ceruri, pe noi ne leagă un jurământ. Mi-am pus toată încrederea în Dumnezeu că mă va ajuta să-mi salvez căsnicia. Știu, nu există posibilitatea de a anula tot răul făcut, însă refuz să aduc lucrurile astea în căsnicia mea. În numele lui Dumnezeu, implicarea ta în viețile noastre ia sfârșit aici. Mă rog, de asemenea, ca, de-a lungul vieții tale, să nu te afli niciodată în situația de a scrie o astfel de scrisoare. Mă rog ca niciodată să nu cunoști suferința care însoțește o astfel de trădare și pierderea încrederii în omul drag. Și mă mai rog ca, într-o bună zi, să devii acea soție dedicată și iubitoare care va lupta cu putere pentru căsnicia ei și va refuza ca o altă femeie să ia ce nu-i aparține nici ei, nu-ți aparține nici ție, ci doar lui Dumnezeu. Te iert din toată inima,

Solutii pentru statutul de amanta

Il intalnesti pe barbatul vietii tale si apoi... pe superba lui sotie. Asa era un vers din „Ironic”, cantecul lui Alanis Morissettte, si exact asa se poate intampla si-n viata. Si cum cand esti indragostita nu gandesti limpede, te trezesti implicata intr-o relatie frumoasa cu un barbat care mai are o relatie frumoasa. Si nu-ti vine sa spui „barbatul altei femei” pentru ca in sufletul tau tu simti ca e al tau. Cum nu esti de una singura implicata in acest triunghi amoros, iata cum ai putea sa pui problema ca sa nu innebunesti facandu-ti planuri si procese de constiinta. 1. In primul rand, uita-te in oglinda si spune-ti „Nu sunt o persoana rea”. In ciuda faptului ca majoritatea care afla despre o astfel de situatie dau vina exclusiv pe amanta, in realitate persoana care are obligatii morale fata de sotie sau iubita oficiala este barbatul. Teoriile de tip: „O femeie i-a furat barbatul” sunt demodate si incorecte. Barbatii sunt capabili sa ia decizii pentru ei insisi, nu-i „fura” nimeni de pe strada cu sacul, ei aleg sa minta si sa insele. Ba chiar multi dintre ei incep relatii clandestine ascuzand situatia de acasa, iar partenera nici nu afla ca e amanta decat foarte tarziu. Asadar, aminteste-ti ca nu esti femeie usoara, o stricata sau ce alte cuvinte mai folosesc cei care se grabesc sa judece doar pentru ca tu l-ai crezut ca e pe punctul de a se desparti de actuala si... despartirea intarzie sa aiba loc. 2. Sa nu crezi tot ce spune. Daca el spune ca o va parasi pe actuala pentru ca este pur si simplu rea, nu il iubeste, il umileste, mai gandeste-te. Iti va fi mai usor sa accepti situatia crezand ca ea este personajul negativ, dar numai in desenele animate exista personaje cu trasaturi extreme. Pastreaza-ti echilibrul judecand dupa fapte, nu doar dupa vorbe: daca in continuare se duce acasa ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, daca iti petrece timpul liber si cu ea, inseamna ca lucrurile nu stau chiar asa cum spune si ar trebui sa iti pui niste semne de intrebare: nu cumva se foloseste de naivitatea ta? 3. Impune-ti un deadline. Intr-adevar, despartirile sunt grele, mai ales cand un cuplu are o vechime de ani de zile si chiar si impartirea bunurilor comune (casa, masina, fier de calcat, catel) poate fi un calvar interminabil. Uneori e nevoie de luni de zile pentru o desprindere totala. Daca tu crezi in relatia voastra si nu ai niciun dubiu ca este o formalitate sa se desparta definitv de actuala, stabileste impreuna cu el un deadline cu care sa fiti amandoi multumiti. Astfel vei evita prelungirile constante, scuzele de tip „e o perioada proasta acum, ea are probleme la serviciu, e bolnava, mai bine ii spun dupa sarbatori etc”. Stabileste data de la care este doar al tau si daca nu o respecta este evident ca nu poti sa il mai crezi si sa il mai astepti. 4. Nu este oblogatoriu sa vorbesti cu sotia / iubita lui. Ca sa ai constiinta curata, probabil simti nevoia sa ii spui celeilalte femei „intregul adevar”, versiunea ta a povestii, sa stie si ea ca l-ai iubit, ca te-a mintit, ca tu credeai ca sunt in divort sau ca pur si simplu nu vrei sa renunti la el pentru ca e iubirea vietii tale. Nu face asta. Nu e corect sa rezolvi problemele tale cu un barbat cu o persoana care nu te cunoaste si care se simte umilita de relatia ta cu el. Aminteste-ti ca el are datoria de a lamuri situatia cu ea, tu nu ai ce sa cauti la usa ei daca vrei sa eviti un moment penibil. 5. Sigur nu vrei sa auzi asta, dar tipul nu merita. Orice ti-ar fi spus despre situatia lui cu acea femeie, daca s-a implicat intr-o relatie inainte sa-si rezolve problemele cu ea, nu merita respectul tau. O minte pe ea, probabil te minte si pe tine si, chiar daca nu simti asta acum, meriti mai mult de atat si vei gasi ceva mai bun de atat.

O sotie ii scrie unei amante

Draga” amanta, Daca te pricepi atat de bine la a da sfaturi si a face un barbat fericit, poate ar fi cazul sa facem schimb de locuri. Daca ai avea programul meu zilnic, sunt curioasa daca ai mai fi la fel de inspirata, de iubitoare, de tandra si de buna ascultatoare. In fiecare dimineata, la ora 7 fix, trebuie sa fii in picioare, indiferent ca ai dormit 8 sau 2 ore. Chiar daca sotul isi permite sa leneveasca in pat pana la ora 10, tu trebuie sa iti incepi programul mult mai devreme. Trebuie sa pregatesti micul dejun pentru copii, sa te asiguri ca au ghiozdanele pregatite si apoi sa ii duci la scoala. Dupa ce ai lasat copiii, indreapta-te rapid catre supermarket! Sper ca ai deja lista pregatita cu tot ce trebuie sa cumperi pentru a putea pregati micul dejun al sotului, pranzul copiilor cand vin de la scoala si, in final, cina pentru intreaga familie. Ai grija ce treci pe lista pentru ca ai copii cam mofturosi si trebuie sa te gandesti bine ce gatesti, ca sa nu fie nevoie sa gatesti mai multe feluri de mancare, ca sa multumesti pe toata lumea. O data ajunsa acasa, poti incepe sa te ocupi de treburile ramase de seara trecuta: vase nespalate, haine murdare aruncate peste tot prin casa, ordine in camera copiilor si sa nu uitam ca trebuie sa scoti si cainele la plimbare. Cand crezi ca ai terminat cu toate astea si poti sa iti bei si tu cafeaua in liniste, se trezeste EL. Si vrea cafeaua, micul dejun, pachetul pentru birou, pregatite cat mai repede, ca e in intarziere. Ramai singura si incerci sa iti savurezi cafeaua sau ceaiul, sa te pui la curent cu ultimele stiri, poate sa servesti micul dejun sau sa urmaresti in reluare emisiunea preferata, pe care ai pierdut-o cu o seara in urma din cauza ca ai facut teme cu cei mici. Dar nu apuci sa faci mai nimic din toate astea ca trebuie sa te pregatesti sa iei copiii de la scoala. Ii recuperezi din curtea scolii si, daca nu ploua, mai stai putin cu ei in parc. Asa, ai ragaz sa mai schimbi cateva cuvinte cu alte mame; desigur, despre teme, evaluari, teste viitoare. Toate discutiile se invart in jurul copiilor. Daca ai uitat sa iei ceva de la supermarket, acum e momentul, cand celelalte mame pot supraveghea si copiii tai. N-ai avea nervi sa mergi cu ei la cumparaturi. O data ajunsa din nou acasa, te ocupi de pranz. Dupa o ora de alergat in parc, sunt foarte infometati. Dupa masa, pana isi fac ei chef de teme, faci curat in bucatarie. Pregateste-te sufleteste pentru cateva ore de explicatii, indicatii, nervi si rabdare ajunsa la limita! Nu e usor sa-i faci sa te asculte si sa se concentreze, cand ei se gandesc doar la jocuri pe calculator sau Disney Channel. Cand in sfarsit termini cu temele, iti dai seama ca mai e foarte putin pana cand sotul tau ajunge acasa. Iar tu nu ai scos hainele din masina de spalat, nu ai apucat sa ii calci camasa preferata, nu ai mai scos cainele afara si trebuie sa pregatesti si cina. Ca prin minune, reusesti sa te incadrezi in timp si sa rezolvi totul. Cina decurge linistit, ca de obicei, fara incidente majore, exceptand vesnicele plansete ale cainelui, care vrea si el din mancarea stapanilor. Dupa masa, sotul tau se va aseza la calculator si nu se va ridica decat ca sa mearga la baie sau sa se pregateasca de culcare. Asa ca te poti apuca de spalat vase, de strans prin bucatarie, de scos cainele inca o data la plimbare, de pregatit lucrurile copiilor pentru urmatoarea zi de scoala. Pe la 21:30, pregateste copiii de culcare si asigura-te ca ei chiar dorm, nu se joaca pe telefon, tableta sau uita de ei la televizor! Cand copiii au adormit in sfarsit, poti sa te pregatesti si tu de culcare. Ai avut inca o zi plina si abia astepti sa pui capul pe perna si sa dormi. Dar inca nu poti pentru ca sotul tau considera ca acum e timpul sa-i acorzi si lui atentie, sa-l asculti, sa-l rasfeti, sa ii arati ca il doresti, ca iti pasa si de nevoile lui. Nu conteaza ca nu mai ai nervi, rabdare sau energie pentru absolut nimic. E timpul sa fii amanta, sotie, mama pentru EL, copilul cel mare. Nu te intreaba nimeni niciodata daca mai poti, daca ai nevoie de ajutor, daca esti bine, daca ai nevoie de ceva (de o pauza, de exemplu). Tu trebuie sa fii mereu la dispozitia copiilor, a sotului, sa platesti facturi, sa faci cumparaturi, sa participi la sedinte cu parintii (aceasta indatorire iti va reveni mereu tie, ca si temele sau orice tine de scoala). Poate ca vrei sa mergi si tu la coafor, manichiura, pedichiura, masaj, solar, poate ca vrei sa nu uiti ca inainte de toate esti femeie, dar acestea sunt privilegii pe care le obtii greu. Asadar, draga amanta, pana nu ai fost sotie si mama in adevaratul sens al cuvantului, pana nu ai o famile care sa depinda de tine, pana nu ai adormit inainte sa atingi perna din cauza oboselii, pana nu ai pierdut nopti la capataiul unui copil bolnav, nu te mai considera atat de inteleapta incat sa dai sfaturi sotiilor! Iar daca ai deja un sot, poate ca ar trebui sa-ti canalizezi energia catre el, nu catre sotul alteia (daca nu vrei ca el sa beneficieze la randul lui de terapia unei amante). Poate ca noi, sotiile, nu suntem intotdeauna suficient de sexy sau de dornice de sex, poate ca nu acordam intotdeauna sotilor atentia pe care acestia si-o doresc, insa noi suntem ancora de care ei au nevoie pentru a trece peste orice obstacol, suntem cele la care ei se intorc mereu, uneori chiar si pentru a-si linge ranile provocate de vreo amanta. In definitiv, ce inseamna o amanta? Nimic altceva decat un inlocuitor, un substitut al sotiei, ceva de care un barbat se foloseste pana se plictiseste, pana gaseste alta mai buna sau pana isi rezolva problemele cu sotia. Un barbat adevarat nu isi va parasi niciodata sotia si familia pentru o amanta pentru ca un substitut nu va valora niciodata cat originalul, oricat de frumos ar fi ambalajul.

Jurnalul unei amante

Am înșelat și am fost înșelată. Am fost și amantă. O singură dată. Nu-i de mine. M-am simțit umilită, fără demnitate, murdară, tristă, negată. Nu aș mai face-o pentru că vreau un bărbat doar al meu. Merit asta. Dar cine știe unde mă aduce viața? Știu doar că, dacă se va mai întâmpla să mă îndrăgostesc de un bărbat luat, voi lupta cu toată puterea să nu intru într-o asemenea relație. M-am și întâlnit cu două amante ale iubiților mei. Nu ne-am păruit, nici bătut în mijlocul străzii. Am vorbit. La cafea. Față în față. Le-am ascultat și înțeles. Și mai ales pe mine. Nu suntem prietene. Dar nu le port pică. Nu am de ce. Dacă ne întâlnim pe stradă, ne zâmbim și ne salutăm. Am fost de ambele părți ale baricadelor. Și mă bucur nespus că a fost așa. Acum e clar. Tocmai de aceea, înșelatelor, vă spun: vă înfuriați, le blestemați, le-ați scoate ochii și le-ați arde pe rug degeaba. Unu la mână, nu l-a furat, că s-a dus singur. De ce, am explicat aici. Doi la mână, v-a trecut vreun moment prin cap că nu-i ”nenorocita dracu`, curvă ordinară”, ci o femeie îndrăgostită? Hopaaaa! Dar el ce-are? E șchiop, orb, strâmb? E așa cum l-ai luat. Doar că amanta i-a amintit asta. Știai și tu, odată. La primele întâlniri. Ori când ai spus ”Da”. Apoi, nu știu de ce, că nu am trăit așa ceva, ai uitat. Și de fiecare dată când întâlnesc căsnicii compromis mă doare de nu mai pot. Dar nu pot face nimic. Că-i jocul lor. Ei decid regulile. Amanta e o femeie cu țâțe, cur, vagin, ochi, păr, nas și mâini întocmai ca altă femeie. Unele-s luate, altele singure cuc. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, sunt la fel. Toate. Singure. Unele singure în doi, celelalte își cară cumpărăturile, își schimbă becurile, își plătesc facturile și desfundă chiuveta singure. Nu voi vorbi nicio clipă despre amanta mârșavă, care nu vrea altceva decât să își îndeplinească obiective meschine, cum ar fi nevoia primară de silicoane, botox ori mașină scumpă. Dar nici ălea nu-s curve. Așa au văzut, așa fac. Mai mult nu pot. În ceea ce mă privește, sunt nevertebrate, așadar las în grija celor de la National Geografic acest subiect de interes. Amanta adevărata nu va dori niciodată să ia bărbatul alteia. Ea se îndrăgostește, poate și rezistă puternic pe baricade o perioadă, după care cedează. Că-i prea singură. Își spune: ”Ce mama dracu`? O viață am. O fac și apoi văd eu”. Știe tot, de la început. Că-i deșteaptă. Trăiește ce i-a fost dor să trăiască, după care plătește. Amanta e singură și neiubită. Vrea să o mângâie cineva, să îi spună că-i frumoasă, să mai simtă o mână de bărbat adormită pe sânul ei. Să o mângâie cineva pe păr și, după ce fac dragoste, să îi schimbe becul din baie. Nu că ea nu ar putea, dar prea îi e drag să îl vadă așa, înalt, nu pe vîrfuri, cum ar trebui să facă ea, ci cu tălpile goale pe podea, învârtind becul, cu mină serioasă, ca și cum de el ar depinde soarta întregii lumi. Apoi apasă întrerupătorul, se face lumină și o privește mândru, de parcă tocmai ar fi salvat omenirea de la pieire. Iar ea îl strânge în brațe și îi mulțumește. Îi dă atenție. Îl face să se simtă important, nu o piesă de mobilier. Amanta nu-i mai frumoasă decât tine. Ea pur și simplu nu a uitat că-i femeie. Și, urmând un raționament logic, cum vrea bărbatul să se simtă? Viril, puternic, dorit, util. Și când se simte bărbatul așa? În preajma unei femei. Pentru că masculinitatea se manifestă în totalitatea ei doar în prezența femininului. Altfel, ambele sunt trunchiate. O parte rămâne în umbră, iar omul sau oama simt că nu-s întregi. Că lipsește ceva. Și atunci pleacă în lume să găsească partea ce lipsește. Citatele ălea cu Yin și Yang, cu jumătățile de măr, completare, pe care le tot shareuiți. Se aplică tuturor. Nu doar vouă.Amanta e femeia care îi spune bărbatului tău că îi e drag, că se simte femeie lângă el. Apărată, îngrijită. Că în brațele lui simte că nimic rău nu i se poate întâmpla. Îl ascultă, din tot sufletul. Și îi povestește tot ce are prin suflet. Îi spune bărbatului tău că îi place nespus cum o fute. Că e curva lui și doar a lui. Că vrea încă odată. Și are orgasm. Ba mai multe. Iar lui îi place, cum nu? Se simte zeu. Și tu poți să faci astea. Dar nu știu cum și de ce ori nu ai timp ori nu ai chef. Că… orice. Am o prietenă care, atunci când fi-su a împlinit cinci luni, l-a înțărcat și a plecat în vacanță cu soțul ei. Vacanța era surpriză. Pentru soț, nu pentru ea. Și au plecat. Să se iubească. Departe de griji. O săptămână. Copilul are 14 ani, e mare, sănătos și voios. Mai am una care, o seară pe săptămână, lasă copilul la părinți, socri ori cu bona. Rezervă masă la restaurant și cameră la hotel și iuhuhuhuhuhu, să vezi chirăituri și veselii. Sunt căsătoriți de șapte ani. Și acum e însărcinată din nou. Băieții se mai uită, mai chicotesc, mai zâmbesc în stânga-dreapta, dar nu ar pleca de acasă nici bătuți. Că au de toate acolo. Îi știu. Adevăr grăiesc. Dar mai există o situație. Și acolo, fata mea, nu ai ce face. Că acolo-i un foc maaaare, maaare. Știi cât e Pământul de mare? Focul ăla e de un infinit de ori mai mare. Întâlnește bărbatul tău una și moare de dragul ei. Poți să stai tu în cap. Să fii mândrețe de femeie. Să faci echilibristică în pat, sarmalele să-ți fie mai bune decât ale mamă-sii și el tot pe ea să o vrea. Atunci nu ai ce face. Le-a fost scris să se întâlnească și să se iubească. Și vai de capul tău dacă mai ești și deșteaptă, înțelegătoare și îl iubești ca pe ochii din cap. Două posibilități ai: aștepți să îi treacă (la orizontală se tratează, ca răceala) sau pleci. Nu știu cum e mai bine. Eu, una, aș rămâne, de mi-ar fi iubirea vieții. Prima oară. Oricine merită a doua șansă. A treia oară nu. Cât aș vedea cu ochii al pleca. Nu aduc odă trădării. Eu sunt fană înfocată a iubirii în doi, aia, pe viață. Dar nici nu cred în monogamie. Nici a trupului, nici a gândului, nici a ochiului. Însă iubirea alege iubire, mereu. Nu iluzii. Nu partide înfocate de sex și nici craci lungi, până în gât. Iubirea merge mereu acasă. Iar acasă nu e locul unde are mâncare, chiloți, pantaloni și cămăși. Ci unde îi e bine. Altfel nu-i iubire. Și atunci, la ce bun?

Amanta un rau sau nu necesar?

Femeile au nevoie de un motiv ca sa insele – barbatii n-au nevoie decat de un loc unde sa se intample asta“, spune intelepciunea populara. Intr-adevar, se pare ca barbatul este predispus genetic la poligamie. Scopul sau genetic este sa se inmulteasca, iar sansele cresc o data cu numarul partenerelor. Conform unui studiu, atunci cand o femeie se transforma intr-o amanta se stie ca o face, in 90% dintre cazuri, din dragoste. Dragoste curata sau nu, dar tot dragoste se numeste. Exista si sanse bineinteles in care acestea au relatii cu barbatii respectivi pentru distractie sau din interes. Nu stim nici de ce barbatii au aventuri mai des decat femeile, dar stim ca au facut-o multi, inclusiv oameni faimosi in istorie. Nu mai putin cunoscute au ramas amantele lor: Madame de Pompadour (si Ludovic XV), Marilyn Monroe (si JFK), Camilla Parker (si printul Charles), Monica Lewinsky (si Bill Clinton). Pana si Napoleon a avut o amanta, in persoana contesei Walewska. Amanta sau sotie? Dilema istovitoare pentru barbat… Ar fi vrut ca sotia sa-i ofere o perpetua noutate, prospetime a intimitatii de gand si simtire, dar….Intotdeauna exista un "dar" ce se poate transforma in amanta. Ne intrebam ce au amantele in plus fata de sotii, ce anume le face atat de deosebite incat sucesc mintile oricarui barbat? Poate ca nu au nimic! Si orice femeie poate deveni, daca vrea, amanta! Insa, amantele in esenta lor sunt niste femei incredibile, sofisticate, cu o personalitate puternica, cu un suflet mare (din moment ce iubesc barbatul altei femei si sunt constiente de faptul ca el se intoarce zi de zi la alta femeie) si cu multa, foarte multa iubire de daruit. Amanta este, in primul rand, genul de femeie care ofera orice, insa care este indeajuns de sireata. Pe de alta parte, are mare grija sa ceara, dar si sa primeasca ceva in schimb. Iar de multe ori barbatul ii satisface aceste dorinte! Pe langa faptul ca are un look desavarsit si vesnic pus la punct, este deschisa la orice fel de escapade si nebunii ale barbatului, fiind lipsita de prejudecati. Are si calitati de comunicare, fiind in general foarte buna prietena cu partenerul ei, confesoare in momentul in care acesta ii povesteste cat de greu o duce acasa si cat de nedreptatit este. Nu trebuie sa uitam faptul ca majoritatea barbatilor care insala fac pe victimele.

VA ASTEPT PE FACEBOOK LA ID SOCIOTERAPIA PORTAL SI CONSILIERE DIVORTURI

http://www.google.ro/url?sa=t&rct=j&q=&esrc=s&source=web&cd=4&ved=0CFcQFjAD&url=http%3A%2F%2Fro-ro.facebook.com%2Fpages%2FSOCIOTERAPIE%2F279806862031056%3Fsk%3Dinfo&ei=05LlT5-fHpDAtAan2YzyAQ&usg=AFQjCNHuHUFkMo3s8byZDl642Tbnp2GwMw&sig2=tlDg9dUYl1hbA-wZtuQPkg

Va astept pe http://www.google.ro/url?sa=t&rct=j&q=&esrc=s&source=web&cd=1&ved=0CFAQFjAA&url=http%3A%2F%2Fsocioterapie.weebly.com%2F&ei=05LlT5-fHpDAtAan2YzyAQ&usg=AFQjCNF-ukQK66qRwYG-2XkCmgadtduC6Q&sig2=vV9ABKci4m6RqBiJYgl4eA

http://www.youtube.com/watch?v=l4-kOfO3x_s

http://www.youtube.com/watch?v=bStvlWiXZZM

livius33

livius33-Doar asa ca el ne pot scapa de Criminalitatea si Violenta de azi

CONSILIEREA PSIHOPEDAGOGICA SI FORMAREA PERSONALITATII UMANE

CONSILIEREA PSIHOPEDAGOGICA;-O ABORDARE INTEGRATIVA

Consilierea psihopedagogica este un serviciu profesional oferit oamenilor de catre persoane calificate si competente numite consilieri[scolari,educationali,in probleme psihopedagogice.Activitatiile de consiliere psihopedagogica au la baza relatia specifica dintre consilier si client,relatie in cadrul careai consilierul acorda sprijin so indrumare clientului/clientilor pentru a se adapta la diverse solicitari.RElatia de consiliere presupune interactiune pozitiva,respect reciproc si focalizare pe client si probleme acestuia.In activitatiile sale consilierul actioneaza ca profesionist dar si ca om.Consilierea psihopedagogica este un proces de invatare de catre client a unor atitudini si comportamente adecvate si eficiente.Rezultatul activitatiilor de consiliere psihopedagogica il constiute dobandirea de catre client a unor abilitati si moduri procedurale necesare luarii unor decizii optime in situatii diverse de viata.